“Ajung în sfârșit acasă. Iar am întârziat. Și îmi e atât de foame! Noroc cu soțul meu care a pregătit deja cina și mă așteaptă cu masa pusă. În timp ce mănânc pe nerăsuflate încerc să îmi amintesc dacă am luat prânzul azi ….nu, am avut ceva de făcut…am sărit peste prânz, asta explică foamea de lup!

Bâzâitul cunoscut al telefonului anunță un mesaj. Îmi arunc privirea între două îmbucături și o grimasă îmi apare pe față preț de o clipă…suficient însă cât să o observe soțul meu, care mă întreabă:

S-a întâmplat ceva?

Încerc să zâmbesc și să răspund degajat:

E de la muncă. Mâine e ziua șefului meu. Colega mea a uitat să îi ia cadou și mă roagă dacă pot să mă ocup eu de asta mâine, până la prânz.

Încerc să îmi continui cina, dar îi simt privirea scrutându-mă, așteptând să vadă ce am de zis în continuare.

Nu e mare lucru, spun eu, încercând să justific decizia pe care am luat-o deja. Decizie ce, îmi place sau nu să accept, a fost luată în momentul când am citit mesajul. Îmi iau pauza de masă mai devreme și dau o fugă până la mall. Îi iau o brichetă drăguță, ceva, și gata! Termin repede și poate mă uit și de ceva frumos pentru mine, spun eu zâmbind forțat!

Mă privește cu o sprinceană ridicată. Eu știu că nu o să mă opresc în niciun magazin pentru mine – nu am timp – și se pare că o știe și el!

Nu ziceai că mâine la prânz ai treabă? Parcă trebuia să te întâlnești cu cineva?…

Pfiuu …i-am promis prietenei mele că merg cu ea să vadă un apartament în centru.

Ba da, răspund cât de relaxat pot! Merg cu Ana să vadă un apartament. Trebuie să găsească ceva neapărat până săptămâna viitoare.

Tot nu a găsit nimic? Cred că ați văzut vreo zece până acum!

Mă prefac prea preocupată de mâncare ca să îi răspund, iar el continuă:

Nu poate merge altcineva după cadou atunci? Ai mulți colegi!

 Nu știu, răspund eu în timp ce mă ridic de la masă și mă apuc să strâng. O să întreb, răspund vag și încerc să schimb subiectul întrebându-l de ziua lui.

Îl aud cum oftează în spatele meu în timp ce mă așez la chiuvetă să spăl vasele, și începe să îmi povestească despre cum i-a fost ziua, renunțând și el la subiect.

Știm amundoi că o să fac în așa fel încât să merg și după cadou, și cu Ana să vedem apartamentul. Poate mă învoiesc o oră de dimineață și rămân peste program să îmi termin treaba. Găsesc eu o soluție….întotdeauna găsesc!”

Te invit să vorbim astăzi despre lumea ce o purtăm pe umeri!

Tu te simți vreodată copleșit? Ai atâtea roluri – ești poate partener, profesionist, prieten, părinte, gospodină, contabilul propriilor finanțe, responsabil de prim-ajutor (iar dacă ai copii, știi cât de des ajungi în rolul ăsta!), copilul părinților tăi (care poate au mai îmbătrânit și au nevoie de tine)!

Ai atât de multe roluri în viața ta, încât e firesc să te simți uneori copleșit, obosit, să ai nevoie de o pauză, sau să ceri ajutor!

Ce se întâmplă, însă, atunci când nu te poți opri, când niciodată nu găsești timp pentru o pauză iar să ceri ajutor este ultimul lucru pe care l-ai face?

Simți valul responsabilităților trecând peste tine cu forța unui tsunami, și îți dorești ca ziua să fie cu măcar 3-4 ore mai lungă, însă te trezești cumva acceptând noi proiecte, asumându-ți noi responabilități, având și mai multe de făcut: apare un proiect nou la muncă și, deși ai deja programul plin, te oferi să te ocupi tu de el; un prieten îți cere să îl ajuți cu ceva și, deși nu prea ai când, accepți oricum; doamna învățătoare a celui mic te întreabă dacă te poți ocupa tu de organizarea unei excursii și să o refuzi nici măcar nu e o opțiune pentru tine! O să o faci și pe asta, o să le faci pe toate!

Și uite așa alergi prin viață, încercând să nu dezamăgești pe nimeni, să fii acolo pentru toată lumea, să le faci viața celorlalți mai ușoară, să nu deranjezi, să nu te arăți vulnerabil, pentru că TU poți orice-ar fi!

Porți lumea pe umeri și, oricât de greu ți-ar fi, nu te oprești nici măcar pentru o clipă, nu-i așa?

Cum ajungem însă să cărăm lumea pe umeri și să mergem prin viață de parcă am fi acrobații de la circ ce merg pe sârmă, în echilibru perfect și cu fiecare celulă a corpului încordată la maxim?

Una dintre nevoile fundamentale ale ființei omenești este aceea de a fi acceptat, de a aparține unui grup.  Pentru strămoșii noștri, a fi singur însemna să fii vulnerabil în fața prădătorilor și a vicisitudinilor mediului. Era practic o condamnare la moarte.

Astfel, undeva în genele noastre, s-a impregnat această nevoie de a fi cu ceilalți, de a fi în siguranță.

Așa că încercăm să evităm respingerea celorlalți, le căutăm acceptarea și, uneori, când sistemul nostru de detectare a respingerii (C. Andre, 2006) e dereglat (ne simțim respinși, chiar și când nu suntem), facem aceste lucruri cu prețul bunăstării, echilibrului, timpului, liniștii sau chiar sănătății noastre!

Însă cum ni se dereglează sistemul de detectare a respingerii?

-Poate am fost respinși de prea multe ori în trecut și am ajuns să facem aproape orice ca să nu ne mai expunem la acest risc, chiar dacă cei ce ne înconjoară în prezent ne prețuiesc cu adevărat.

-Sau poate acționăm în virtutea unei credințe interiorizate din copilăria noastră, când în relația cu părinții noștri am învățat că:

• Trebuie să îi facem pe plac părintelui ca să primim iubire;
• Trebuie să muncim din greu ca să ne câștigăm locul în familie;
• Orice am face tot nu e suficient (părintele tot nemulțumit rămânea, așa că trebuia să facem și mai mult);
• Orice am face nu suntem văzuți, apreciați (deci trebuie să ne străduim și mai mult!);

Interiorizăm anumite mesaje transmise (conștient sau inconștient) de către părinții noștri și le purtăm cu noi prin viață ca o realitate de netăgăduit.

Scenariul fiecăruia este unic și depinde doar de noi să ni-l cunoaștem pe al nostru.

Așa că te întreb: Ce te determină pe tine să porți toată lumea pe umeri; pentru cine o faci și ce se întâmplă dacă te oprești?

Comportamentele pe care noi le-am dezvoltat copii fiind aveau ca scop asigurarea iubirii (și implicit grija/securitatea) adulților importanți din viața noastră. Am făcut ce am știut mai bine, ce am putut ca să hrănim sentimentul că suntem acceptați.

Însă lucrurile ce ni s-au spus, care ne-au îndiguit și ne-au influențat comportamentele atunci, nu sunt bătute în piatră. Influența lor merge până la un punct, până acolo unde îi permitem noi. Mai departe avem dreptul și libertatea de a ne reclădi și reinventa pentru a fi în armonie cu noi înșine!

Avem dreptul să spunem NU, să greșim, să dezamăgim și să ne preocupăm de noi și de nevoile noastre cu prioritate!

Poate gândești acum: Dar îmi place să fiu acolo pentru ceilalți, să îi ajut când au nevoie, îmi place ca lumea să se poată baza pe mine. Și da, e minunat să fii un om pe care ceilalți se pot baza! Însă tu te poți baza pe tine pentru nevoile tale?

Oricât ar fi de ispititor, și familiar, să răspunzi cu DA oricărei sarcini și cereri din exterior, uneori e firesc și sănătos să spui NU!

Tu cât de des le spui celorlalți NU?

Să spui “NU” nu trebuie să fie o declarație de război; nu presupune să îi agresezi pe ceilalți și să îți alterezi relațiile sociale. Din potrivă, unul din beneficii este chiar acela de a avea relații armonioase – însă pentru asta este nevoie ca și tu să ai un loc în acele relații.

Nu e vorba de a lua ce le dai celorlalți, ci de a începe să îți dai și ție ce le oferi lor cu atâta generozitate: timp, înțelegere, răbdare, suport, compasiune, iubire.

Dacă îți dorești să poți face asta pentru tine, te invit să încerci următorul exercițiu:

Fă o listă cu situații când ai spus NU, și cu situații când nu ai spus NU, deși ți-ai fi dorit să o faci.

• Ce avantaje și ce inconveniente ți-a adus fiecare situație?
• Cum te-ai simțit spunând, sau nespunând NU?
• Dacă ai putea să faci lucrurile altfel în acele situații de pe lista ta, cum ai proceda?

Acest fel diferit în care îți dorești să fi reacționat, îl poți folosi ca un model atunci când te vei confrunta din nou cu o situație similară cu cele de pe listă.

Alege, pentru început, situații cu miză relațională  mică – ca de exemplu să lași o vânzătoare să îți aducă mai multe haine să probezi, și să nu cumperi nimic.

Să spui NU, după atâția DA, uneori poate fi foarte provocator și descurajant.

Așa că, atunci când te aflii într-o situație în care ai vrea să spui NU, însă nu reușești, profită de această situație și folosește-o în favoarea ta, întrebându-te: “de ce nu spun acum nu?”. Această întrebare te va ajuta să rămâi în contact cu nevoia ta (aș fi vrut să spun NU) și îți oferă prilejul să reflectezi la blocajul pe care îl întâmpini.

E în puterea ta, și e dreptul tău, să ai grijă de tine!

Pune lumea jos de pe umeri, îndreaptă-ți atenția către tine și fă-ți loc în viața ta! Spune-ți DA ție, spunând NU celorlalți.